ChilliBox

Discutand astazi cu un prieten despre relatia lui care tocmai s-a terminat am ajuns din nou la o concluzie de a mea mai veche pe care as fi vrut sa o impartasesc cu toata lumea printr-un status pe facebook dar limita de caractere m-ar fi constrans sa scriu ceva plin de ambiguitate asa ca am ales sa scriu in ceva mai multe cuvinte despre ce cred eu ca este chestia asta care ne da atatea batai de cap si cum se manifesta ea.

Daca e sa intrebi oamenii din jur ce inseamna dragoste o sa auzi tot atatea pareri. Multi sunt de parere ca ar trebui separate notiunile de dragoste si iubire, altii ca dragostea e acelasi lucru cu iubirea dar si afectiunea si obisnuinta tot un soi de iubire ar putea fi.

In primul rand daca am fi sa studiem etimologia cuvantului dragoste, mai tin minte ca mi-a zis profa de romana din generala care stia rusa ca acest termen vine din zona limbilor slave unde inseamna tot iubire dar initial se folosea cuvantul “dragosti” pentru a defini notiunea de “minune”. Deci iata ca oamenii au considerat inca din cele mai vechi timpuri ca a te indragosti este o minune lucru care mi se pare cat se poate de normal. Ce poate fi mai minunat decat sa iubesti?

Din punct de vedere neurobiologic in momentul in care ne indragostim creierul uman elibereaza o serie de substante endorfine care determina o stare de euforie dar in acelasi timp ne si fac sa vedem o realitate viciata a partenerului, sau a persoanei de care ne indragostim. De unde si vorba “dragostea e oarba”. In aceasta etapa a relatiei apar reactii asemanatoare cu cele care apar atunci cand esti bolnav, ceea ce face ca o persoana sa nu mai poate gandi normal.  S-a demonstrat stiintific insa ca dupa 2-4 ani de zile organismul nu mai secreta substantele endorfine care creaza starea de euforie moment in care in teorie sentimentul de iubire arzatoare ar trebui sa fie inlocuit cu cel de atasament, obisnuinta, respect incredere in partener. Aici poate fi un punct de cotitura al unei relatii pentru ca nu ambii parteneri ajung la acest punct in mod concomitent. Mai sunt unele persoane care nu sunt pregatite pentru etapa urmatoare a relatiei: iubirea matura si sunt in cautarea momentelor de dragoste arzatoare ce caracterizeaza orice inceput de relatie. Sunt cu intru totul de acord cu scriitorul francez Pascal Bruckner, unul din autorii mei preferati care zice: “Multe cupluri tinere nu pot face însă o astfel de trecere. Trebuie făcută o distincţie între iubirea imatură şi cea matură. Nu toată lumea este capabilă să se ataşeze de o persoană. Tinerii se îndrăgostesc de obicei de ideea de iubire. Le place ideea de a fi atraşi cu intensitate de cineva. Când această etapă a iubirii începe să dispară, îşi găsesc o altă persoană care să le creeze aceleaşi trăiri efervescente.“ intr-un interviu de-al sau.

De aici exista si teoria ca dragostea ar dura in medie trei ani, de unde si cartea cu acelasi nume o carte pe care eu am citit-o pe nerasuflate sperand sa gasesc niste raspunsuri pe care, din nefericire, nu le-am gasit in povestea de iubire a lui Frederic Beigbeder. Dragostea dureaza intr-adevar trei ani in aproape toate momentele din viata noastra in afara de unul. Exceptia vine atunci cand esti pregatit sa faci pasul urmator. Daca ai putin noroc si il faci impreuna cu partenerul tau atunci nu vei avea problemele existentiale pe care le insir in cuvinte de jumatate de ora.

Acum intervine si teoria mea care a fost primita cu mult scepticism de catre publicul larg, adica prietenii mei, cu toate ca tot ce am observat la relatiile mele dar mai mult la relatiile altora nu a facut decat sa intareasca aceasta ipoteza: momentul este un element mai important decat persoana in ecuatia unei relatii reusite” in sensul ca oamenii se indragostesc de mai multe ori in viata insa pentru a ramane cu o persoana tot restul vietii trebuie sa fi pregatit. Iar asta se poate intampla doar intr-un anumit moment cu o persoana pe care daca ai fi intalnit-o acum 3-4 ani in urma ar fi fost doar o alta relatie esuata.

Tin minte acum ceva vreme dupa un esec in dragoste am avut o intalnire cu un client de-al meu care dupa cateva insistente m-a facut sa admit ca sunt abatut pentru ca sufar din dragoste. El mi-a zis atunci ca nu am de ce sa fiu suparat, o usa ce se inchide va face ca o alta sa se deschida. “Dar cum, eu cred ca mi-am pierdut sufletul meu pereche” am zis contrariat. Iar el a rostit o fraza ce mi-a creat o revelatie de moment si pe care o tin minte si acum: “Daca ai stii cate suflete pereche am pierdut eu pana la nevasta-mea”. Atunci mi-am dat seama ca ar fi prea trist pentru destinul uman ca fiecare om sa aiba un singur suflet pereche. Ce ar insemna pierderea acestuia? Nefericirea fara limite? Lipsa totala a sentimentului de iubire pana la sfarsitul vietii? E prea sec, lumea si fiinta umana e mult mai complexa de atat.

Ca sa inchei intr-o nota optimista: concluzia este urmatoarea, atunci cand pierdeti un iubit/o iubita stati fara grija. Va exista intotdeauna cineva acolo in lume care sa va fure din nou inima. Garantez eu